Quino a murit, dar în realitate a plecat un alt Quino, dincolo de cel pe care aproape toată lumea și-l amintește astăzi ca fiind tatăl Mafaldei.
Pentru un copil dintr-o suburbie suburbană din clasa de jos, în anii 1970, singura opțiune pentru a avea acces la materiale de lectură pe care chioșcurile de ziare nu le ofereau era să facă un pelerinaj la cea mai apropiată bibliotecă, parcurgând distanțe lungi prin pustietăți și străzi neasfaltate, pline de pericole, multe dintre ele reale, iar altele care trăiau doar în capul nostru.
Fără să fim suficient de mari sau să avem cunoștințele necesare pentru a face diferența între benzi desenate și benzi desenate, primele ni se păreau a fi pentru copii, iar cele din urmă pentru tinerii cu primele mici simptome ale procesului de devenire a pubertății.
În acele sanctuare ale oamenilor tăcuți, pline de cărți plictisitoare, cu doar litere, pe lângă obișnuitele teancuri Bruguera, precum Magos del Humor sau Súper Humor, abia dacă exista un raft cu cele care nu erau nici una, nici alta. Acolo, mulți îi găseau pe Hugo Pratt, pe Hergé, dar și pe Quino, precum și pe mulți alți mari autori din lumea exterioară.
Crescând printre desene
Dacă în copilărie eram fascinat de acele pagini care păreau făcute de supraoameni, ca adult orice autor merită tot respectul meu(cu câteva excepții). Pe cei care se străduiesc, pentru că acum știu ce sacrificii presupune, iar pe alții pentru că reușesc să își câștige existența desenând bancuri fără să-și piardă entuziasmul.
Nu au trecut mulți ani și toate astea mi se păreau lecturi copilărești, ca să vă faceți o idee, până și caricaturiștii din ziare mi se păreau niște "blanditos" soporifici. Obraznicul anilor '80 ne-a adus ceea ce se numea "underground", ceea ce a dat o a doua șansă de viață chioșcurilor de ziare și, de asemenea, ceva și mai underground, fanzinele.
Și așa, între două desene, ca cineva care clipește de două ori, crescusem. Mulți au continuat să citească benzi desenate. Alții, cei mai proști, credeau că pot chiar să le deseneze. În toate cazurile, întoarcerea la ceea ce am citit rămâne un exercițiu obligatoriu și plăcut, cu doza sa de nostalgie și redescoperire.
Quino fără cuvinte
Ceva de genul acesta mi s-a întâmplat cu Quino. Mafalda, cel mai popular personaj al său și acum cel mai popular pe internet, mi se părea prea "albă", în parte pentru că la acea vreme nu aveam prea mult context despre viitorul societății argentiniene. De asemenea, mi s-a părut serializat ca orice alt produs comercial. Nu degeaba originile sale au fost o încercare de a ilustra o campanie de vânzare de electrocasnice.
Ca adult, am descoperit că adevăratul geniu al lui Quino consta în umorul său fără cuvinte. Să desenezi un umor tăcut bun înseamnă să te joci în categorii superioare. Iar dacă, pe deasupra, trebuie să faci nu doar o caricatură, ci pagini întregi, cu atât mai mult.
Quino, mereu discret și umil, a atins cu măiestrie și fără cuvinte aproape toate subiectele genului blând și multe altele complicate pentru umor, cum ar fi sinuciderea, machismul, prostituția, abuzul, represiunea și alte probleme de azi, de ieri și dintotdeauna. În unele dintre aceste piese, chiar dacă folosește o glumă simplă, reușește să o facă să iasă în evidență și să strălucească prin rezolvarea ei grafică.
Quino a lăsat un mare gol și multe caricaturi bune de citit și recitit. A murit miercuri, 30 septembrie 2020, la vârsta de 88 de ani, în Mendoza (Argentina), orașul în care s-a născut. Toate ilustrațiile sunt doar o mică mostră și aparțin cărții"Esto no es todo" a editurii Lumen (2001). Un volum foarte bogat de peste cinci sute de pagini din cele multe care au fost publicate și vor continua să fie publicate.
Biografie
Legat de: În căutarea lui Quino. Ultimul documentar (iunie 2020)
